Forum - Epoca inocenței - Opinii

Dar fotografia a fost cu adevărat frumoasă, este întotdeauna o plăcere să vezi piesele lui Daniel Day-Lewis, precum și frumoasa Michelle Pfeiffer.

Adevărat, nici doamnele nu s-au comportat prea corect. Se pare că amândoi i-au promis bărbatului opțiunea de liberă alegere, dar în fundal au încercat să-l înlănțuiască într-un mod care părea că ar fi făcut ceea ce au făcut din altruism și intenții bune și ar fi putut fi un indiciu de adevăr în asta, dar în ceea ce privește rezultatul final, nu mai contează cu adevărat pentru Newland.
-----------------
El a trăit în eternul dor de o femeie cu care nu s-ar putea obține niciodată, în timp ce cealaltă cu care și-a legat viața știa asta. Dar apoi sentimentul de securitate și dorința de a deține înlocuiesc o mulțime de lucruri și, la urma urmei, protagonistul nostru s-ar fi putut descurca mai bine cu această gamă. Cel puțin nu trebuia să experimenteze arderea dorinței înflăcărate a contesei în griul vieții de zi cu zi.
-----------------
Finalul dulce-amărui, poate oarecum neașteptat, se potrivește cumva cu povestea, care a auzit-o vreodată pe Katalin Karády cântând versurile lui István Mihály (Întotdeauna acel minut) știe la ce mă refer. Atunci, pentru vise, sunt formațiuni pe care le putem colora și modela după gustul propriei guri și, cel mai bine, le păstrăm acolo unde nimeni altcineva nu le poate accesa. Sigur în capul nostru.

(Scorsese i-a recomandat filmul tatălui său. Mă întreb de ce.)

Nu se vede mare lucru într-un film atât de frumos. Aici acum „frumosul” este o categorie pur estetică, nu un rating unificat de poveste, personaje, actorie.

Aici, „frumos” înseamnă că fiecare cadru al filmului ar merge la pictură dacă am opri imaginea. Fiecare detaliu este la locul său, modelul plăcilor de porțelan, culoarea și armonia mâncării, hainele orbitoare, toate acestea fiind capodopere, perfecțiunea interioarelor, de la tapițeria scaunului până la cutele perdelelor.

Există, desigur, conținut în spatele designului perfect, întrucât romanul câștigător al Premiului Pulitzer al Edith Warton descrie impecabil secolul al XIX-lea. cercurile superioare americane de la sfârșitul secolului al XX-lea. Cine sunt de o mie de ori mai mulți englezi decât englezii și mai aristocrați decât aristocrații.

Povestea dragostei platonice de zeci de ani a unui bărbat cu voință slabă și a unei femei frumoase care se echilibrează la periferia societății. Cu emoțiile noastre de astăzi este dificil să acceptăm că doi oameni care se iubesc nu ar trebui să se reunească din cauza convențiilor sociale.

De aceea, uneori, în timpul filmului foarte lung, mi-am amintit despre ce înghit atât de mult?

Dar da, au vrut să spună. Și Scorsese a reușit să ne facă să încercăm să înțelegem acest lucru, chiar dacă soția știa întotdeauna că soțul ei iubește altceva, chiar dacă soțul era un model, deși el iubea altceva. Și nici măcar nu și-a asumat o relație aflată sub judecată socială atunci când a putut. Dar nu l-a deranjat nicio clipă că toată lumea s-a gândit la „iubirea sa adevărată” ca la iubitul său.

Zgomotul lent nu a afectat filmul, a perceput un stil de viață, confort și eleganță care disprețuiește rotația în grabă, cumpărarea de cămile și, deloc, toate activitățile utile. Scorsese știe întotdeauna ce face.

Actorii au promovat frumusețea într-un mod echilibrat. Dar Winona Ryder a fost mai mult decât această mână ilustrativă în rolul unei mirese și soții mult mai înțelepte.

Îmi plac foarte mult Scorses, îmi place foarte mult și acest film. Tind să privesc mai detaliat cum se mănâncă o bomboană foarte delicioasă.